O teorie importanta in psihologie este teoria atasamentului a lui John Bowlby, preluata de multi psihologi, printre care si Franz Ruppert. Acesta spune ca experientele unui copil cu mama si tatal sau in primii ani de viata isi pune decisiv amprenta asupra vietii sale ulterioare.

Pentru copil, parintii sunt si raman cei mai importanti oameni din lume, dupa care poate sa se orienteze. Asadar experientele pozitive in relatia cu parintii vor duce in relatiile viitoare la asteptari pozitive si un comportament corespunzator. Experientele negative au ca urmare asteptari negative fata de alti oameni.

Atasamentul emotional creeaza apartenenta. Prin atasamentul fata de mama, copilul dezvolta aceasta premiza fundamentala, aceea de a creste in comunitati mai mari. Prin atasamentul fata de tata, el isi primeste locul recunoscut si repartizat intr-un context inrudit. Si, in functie de modul in care este integrata propria familie intr-o comunitate mai mare, copilul isi gaseste locul si acolo. Copilul preia regulile si legile acestei comunitati numai daca se simte apartinand acesteia. El va dezvolta o constiinta morala pentru ceea ce are voie sa faca si ceea ce nu trebuie sa faca. (sursa: Trauma, atasament, constelatii familiale, Franz Ruppert, ed. Trei, 2012)

Plecand de la ceea ce spune mai sus Franz Ruppert, intelegem cat de important este sistemul educational al copiilor nostri.

Dar sa vorbim un pic de etapele de dezvoltare ale copiilor nostri.

Stim cu totii ca dezvoltarea unui copil trece prin perioade de echilibru urmate de perioade de dezechilibru. Putem sa ne amintim cum ne simtim ca parinti atunci cand prezenta copilului langa noi este o placere, cand se joaca linistit sau respecta usor o regula si cum e (in special in jurul varstei de 2 ani), cand nu mai tine cont de nimic, tipa si se tavaleste pentru ca vrea neaparat un anumit lucru, imediat, nu mai tarziu. Desi este o perioada mai grea pentru parinti, copilul de 2 ani recurge la asemenea tactici pentru ca are nevoie sa iasa din etapa de bebelus si pentru asta foloseste “nu, nu, nu”, opozitia.

In ciuda dificultatilor pe care atitudinea opozanta a copilului de 2 ani le aduce, e important sa ne reamintim ca este vorba de o faza fireasca, pozitiva a dezvoltarii sale. Din nefericire, se pare ca pedepsele corporale (asa zisa “bataita”) cresc in aceasta perioada. In acest stadiu, copilul nu se poate integra cu usurinta intr-un grup social si nici nu este dispus sa aiba interactiuni de grup cu alti copii. Are inca nevoie de mama si tata. In general, copilul intre 2 si 3 ani este destul de incapatanat si inflexibil, cere ca dorintele lui sa fie satisfacute pe moment si nu-i plac schimbarile. Apreciaza ordinea, rutina, tine neaparat ca ordinea sa fie respectata (amintiti-va cum e cand copilul isi exprima dezaprobarea ca tata nu face exact ca mama un anumit lucru sau invers) si se poarta ca si cum ar fi stapanul absolut al casei, deci el poate sa schimbe oricand ceva (ii dam apa in pahar, o sa vrea din sticla etc).

Se prea poate sa incerce sa faca lucruri singur, lucruri pe care nu stie cum sa le faca, refuzand ajutorul, ca apoi, daca descopera ca nu poate, sa faca o scena.

Este o etapa a emotiilor violente, a furtunilor, dar pline de umor, cateodata. Este varsta extremelor, copilului poate sa-i fie greu sa ia o decizie sau sa respecte o alegere. Poate de asemenea sa faca acelasi lucru la infinit, sa ceara aceeasi poveste de sute de ori, ceea ce uneori ne exaspereaza. Alteori poate fi dificil sa-l determinam sa accepte haine noi, alimente noi. Pentru ca el are nevoie de siguranta si confortul a ceea ce este cunoscut. De aceea are nevoie de ritualuri (ritualul de dimineata, cel de seara, inainte de culcare etc).

La aceasta varsta, copilul are foarte multa nevoie de rabdare din partea parintilor. Din pacate, copilul primeste, cu usurinta, etichete negative: “incapatanat”, “rau”, “neatent”, “nesimtit” etc.

Exista si o parte foarte frumoasa a acestei varste. Ne poate fermeca cu entuziasmul, vigoarea si energia sa. Daca parintii sunt intelegatori si nu iau personal momentele de razvratire (de ex, cand copilul arunca ceva sau face galagie cu o jucarie putem, gresit, spune ca o face intentionat, ca sa ne enerveze , vrea sa fie rau…), pot descoperi cu usurinta aspectele placute ale caracterului sau.

Copilul intre 2-3 ani devine constient de personalitatea lui unica. Apare clar si sigur – Eu – eu fac, eu vreau/nu vreau. Pentru a-si stabiliza sentimentul identitatii nu are alta cale decat opozitia fata de parinti. Pentru copil este o perioada contradictorie: dimineata vrea sa isi incheie sireturile singur, iar seara, la culcare vrea sa fie in bratele mamei, spunandu-i ca este bebelus. Acest lucru ne arata ca este important ca noi parintii sa fim flexibili, iar restrictiile impuse copilului la aceasta varsta trebuie sa fie suple. Este bine sa avem un program pentru masa, pentru iesit afara, dar nu e nevoie sa fim foarte stricti si exacti in respectarea acestui program. Caderea in extreme nu ne ajuta nici pe noi, nici pe copiii nostri. Iar copiii nu au acum nevoie de exces de autoritate, au nevoie de “fermitate blanda”. Pe de alta parte, un parinte caruia ii este teama sa isi exercite autoritatea si cedeaza la toate exigentele copilului trebuie sa stie ca a inversat rolurile: copilul va conduce casa, iar parintele va fi copilul. Acest fel de copii vor avea dificultati in momentul in care vor merge la gradinita si vor descoperi ca educatoarea si ceilalti copii ii vor cere sa respecte anumite reguli utile comportamentului in grup, in societate. Nu va putea sa o faca deoarece parintii nu l-au ajutat sa invete acest respect elementar al regulilor sociale.

Aceasta varsta este etapa in care copilul isi descopera individualitatea in opozitie cu conformismul social. Ne vom reintalni cu aceasta etapa la copil, diferit manifestata, in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, copilul a realizat trecerea de la bebelus la copil. Din acest motiv nu mai este atat de anxios ca in etapa precedent si nu mai are nevoie de atatea ritualuri. Nu mai vrea sa faca totul in acelasi fel. Este cooperant si isi doreste sa obtina aprobarea familei, educatorilor (daca a fost dus la gradinita). Parintii observa ca pot discuta cu copilul, pentru ca acesta nu mai este tiranic si nu mai tine neaparat sa se faca asa cum vrea el. Apare dorinta de a imparti, are rabdare sa se ocupe de lucrari mici ceea ce duce la o crestere a increderii in fortele proprii, mai ales cand familia apreciaza si incurajeaza aceste comportamente noi. Abilitatile motrice sunt mult mai bine evidentiate, este mai sigur pe el la locul de joaca. Si de asemenea, constatam o imbogatire a limbajului. Chiar adora cuvintele noi. Apare jocul cu prietenul imaginar, copil sau animal. Este un lucru firesc care va disparea dupa cativa ani. Este important acum ca parintii sa participle la acest joc, in care copilul se imagineaza un animal. Va fi un joc repetitiv, obositor sau plictisitor pentru parinti, dar plin de resurse pentru copil, pentru ca este un joc care deschide calea catre simboluri si, totodata catre imaginatie si creativitate.

Varsta de 3 ani este numita si “varsta de aur”, o perioada placuta atat pentru copii, cat si pentru parinti. Copiii iubesc viata, isi iubesc parintii si au, in general, o parere buna despre ei insisi.

Dupa “varsta de aur” urmeaza o perioada care seamana cu cea de la 2 ani-2,5 ani. De unde la 3 ani aveam un copil care se coordoneaza usor, acum apar cazaturile, isi poate roade unghiile, isi baga degetele in nas, isi atinge organele sexuale, isi suge degetele. Unii pot avea chiar ticuri. Dar, pe de cealalta parte, copilul are un simt social dezvoltat. Prietenii conteaza mult, in ciuda dificultatilor pe care le poate avea de a se intelege cu ei. In prezenta copiilor poate fi din nou ca la 2 ani, certaret, agresiv, autoritar. Uneori poate da impresia de regres. Dar este doar o etapa care pregateste saltul de la 5 ani. Unii dintre copii se pot reatasa de ritualurile de la 2 ani (vor sa doarma iar cu unul din parinti) si cand acestea nu au loc vin cu o sumedenie de intrebari si nenumarate lacrimi.

Varsta de 4 ani este varsta la care copilul nu vrea sa se joace singur, iar limbajul poate fi violent, uneori. Acum copii nu isi fac probleme cu privire la ce cred ceilalti despre ei, nu au limite si, mai ales, inteleg repede ca sunt o serie de cuvinte pe care parintii nu le agreeaza, in special termenii scatologici. Dar inteleg ca isi pot enerva sau incomoda parintii, folosindu-le, (“mami, azi vreau inghetata cu caca!”). Atitudinea potrivita a parintelui este sa ignore. Cu cat parintele incearca mai mult sa-l corecteze, cu atat va obtine efectul contrar, prin faptul ca acorda prea mare importanta acestui obicei, care va dispare in jur de 5 ani.

Copilul la 4 ani face pe interesantul, se lauda, ameninta (“Am sa-ti dau un pumn!”), iar imaginatia este debordanta. Este plin de povesti incredibile, dar asta nu inseamna ca este mincinos tot asa cum nu este hot cand ia jucaria altui copil si spune ca e a lui. Simtul proprietatii la 4 ani tine de functionalitate: daca ma joc cu aceasta jucarie, inseamna ca este a mea.

Dinamismul este in crestere: urca si coboara scarile in viteza, alearga prin casa, tranteste usile, este vorbaret. Parintii avizati pot folosi aceasta vorbarie pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Jocuri utile in masina, la drum mai lung, in sala de asteptare a unui medic etc. ii plac umorul si exagerarile si daca intrati in joc veti primi tot felul de intrebari fanteziste.

Datorita caracterului special, la aceasta varsta copiii au nevoie de fermitate (nu inteleasa ca duritate, severitate extrema).

Parintii slabi sau ezitanti au mult de furca cu ei. Jocul si comportamentul copilului poate degenera usor intr-o situatie problematica. Parintele trebuie sa intervina si sa propuna o alta activitate sau sa-l indeparteze pe copil de situatia dificila care a aparut (de ex, copiii se pot incaiera, lovi unii pe altii cu obiecte, impinge). In cazul acesta, copilului i se spune pe un ton calm, dar ferm (convingator), ca se poate juca in continuare cu prietenul lui atat timp cat nu se bat.

Cum spunea psihologul Arnold Gesell, copilul la 4 ani poate fi: “linistit, zgomotos, calm, imperativ, independent, sociabil, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin de umor, dogmatic si bataus.”

Aceasta varsta este la fel de placuta ca cea de 3 ani. Copilul este din nou rezonabil, serios, echilibrat, calm, rabdator. In opozitie cu copilul de 4 ani care incepe un desen dar nu stie cum va arata la final, copilul de 5 ani are un proiect précis si ii place sa termine ceea ce a inceput. Nu se mai aventureaza, stie sa se opreasca si mai ales, unde sa se opreasca.

Mama este inca centrul universului lui, ii place sa stea langa ea, sa o asculte. In acelasi timp, ii place sa iasa afara, sa se joace cu prietenii, gradinita fiind pentru el activitatea ideala, iar o educatoare competenta ii poate stimula si dezvolta aptitudinile intelectuale.

Fizic, a capatat echilibru si siguranta musculara. Pe plan afectiv, este echilibrat, iar in plan intelectual este curios si are dorinta de a invata.

Ca o concluzie la aceste scurte caracteristici pe varste ale copiilor, e de retinut faptul ca exista diferente psihologice enorme intre un copil la 3 ani, altul la 4 si altul la 5 ani. Cei care ii educa pe copii trebuie sa tina cont de acest lucru. Este nerealist sa astepti ca un copil de 4 ani sa te asculte ca unul de 5. Dar, aceste varste au cateva lucruri in comun, de care iar trebuie sa tinem seama, si anume:

• Necesitatile biologice
• Controlul miscarilor impulsive
• Separarea de mama
• Invatarea exprimarii sentimentelor
• Lumea celorlalti
• Identificarea cu un sex